Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Negru profund, noian de negru

        de Florin Logreşteanu

Mă strecor în canalul colector şi alerg cât pot de iute spre hotarul satului. Câţiva corbi mă descoperă şi încep să croncăne agresiv. Ce şi-or fi închipuind că sunt?... În schimb, eu i-am recunoscut: sunt tovarăşii mei de joacă de pe Muntele de gunoi.

„Croncan, croncan..., încep să-i strig, deşi ştiu că nu le place să-i numeşti astfel. Se înalţă şi-şi fac drum spre gunoaie, direct peste islaz. Croncan, croncan..., îi strig. Croncan, croncan...,” îmi răspund...

Iar m-au înşelat... Sigur au şi ajuns la gunoaie şi ciugulesc ce este mai bun: pui de găină şi purceluşi de lapte lepădaţi de ţăranii cu fiţe din Popoveni şi din mahalalele Craiovei şi de primprejur. Cum se betegesc, cum îi aruncă...

„Croncan, croncan...”, au dispărut, închişi de cer, fiindcă în apropiere e o unitate militară şi cu siguranţă soldăţeii care îngrijesc de cai i-au speriat cu vreo bufnitură de puşcă, numai aşa, în bătaie de joc. Tare le mai place caraliilor ăstora nasoli să-şi bată joc şi de corbi, şi de câinii maidanezi, şi de ţăranii din Popoveni cărora le dijmuiesc lubeniţele ori turtele de floarea-soarelui, când îi prind în apropierea unităţii de jandarmi; mai nasol este că se leagă de ţigani şi noi n-avem ce le da decât, poate, cleiul de sub unghii. Furioşi, ne înjură şi ne ameninţă că atunci când vor ajunge câini-lup, jandarmi cu adevărat, ne vor băga în puşcărie. Deocamdată, sunt numai nişte căţelandrii înfumuraţi şi scrântiţi la cap, de care nu te poţi apropia fără teama că vor inventa ceva, să te umilească. Trăzni-i-ar Dumnezeu!...

Corbii reapar, planează în cercuri de beznă peste islazul comunal. Mă strecor şi eu îngropată până la genunchi prin zoaiele canalului colector. Frica de jandarmi mă face să nu iau în seamă apa care mi-ajunge în unele locuri până la buric...

Acum unitatea a rămas departe, în urmă. Răsuflu uşurată şi mă caţăr pe buza canalului, pe iarba uscată şi caldă. La o aruncătură de băţ se înalţă Muntele de gunoi, plin de surprize, izvor de minunăţii. Dacă este adevărat că toate lucrurile astea îngrămădite în mormane imense pe o suprafaţă cât vezi cu ochii au existat cândva în casele craiovenilor sau popovenilor ori ale satelor de primprejur, nu e greu să-mi fac o idee despre ce poţi afla în locuri mai procopsite, să zicem la Bucureşti, Roma sau Paris... Ei na, că din puţina şcoală făcută mi-a mai rămas ceva în cap!... Am mai reţinut că America e ţara minunilor şi-mi închipui că acolo gunoaiele alcătuiesc munţi de cutii şi de zdrenţe, de cauciucuri şi sticle, de purceluşi şi jumătăţi de curcan, care se înalţă până la cer!... Mi-ar plăcea să ajung odată acolo... Să zicem, când voi împlini 16 ani...

Visez, iar Caracatiţa spune că nu e bine să visezi, că ţiganii nu visează niciodată, că visele nu se mănâncă, nu te îmbracă şi altele de felul acesta. Cred că are dreptate. Mi-am revenit, canalul colector curge murdar şi galben la picioarele mele, departe de America şi de Paris. Între pulpe simt zemuiala care mi-a muiat chiloţii, mi-i scot şi-i întind pe iarbă, la soare, după ce storc mai întâi din ei cam un litru de apă murdară şi rău mirositoare. Dacă voi avea noroc, voi găsi alţii mai procopsiţi, dacă nu, îi voi lua la întoarcere uscaţi şi calzi.

Alunec uşoară şi veselă peste stratul de gunoaie de la poalele Muntelui fumegător. Nu mă grăbesc să descopăr tainele ascunse sub creasta ţestoasă fiindcă ştiu că voi găsi, ca de fiecare dată, mai mult decât îmi doresc. Nu m-am abţinut totuşi să iau cu mine o pereche de pantofi cu toc găsiţi într-o pungă de plastic alături de alte nimicuri: batiste, gulere de cămaşă, un portjartier putred şi o ramă de ochelari. Totul putea fi refolosit, dar habar n-am de ce am avut nesăbuinţa să păstrez doar pantofii cu toc. În primul moment, m-am gândit să-i dăruiesc Caracatiţei, erau mai potriviţi pentru ea. Pe urmă am hotărât să-i păstrez pentru mine; le voi smulge tocurile şi-i încalţ... Erau norocul meu...

Mă împiedec de o chiuvetă de bucătărie, îmi atrag atenţia o cutie de televizor cu ecranul intact, o sofa desfundată pe care mă lungesc în treacăt după care trec mai departe, detaşată de confortul lumii fiţoase, provocatoare şi rea. Mă simt liberă, un copil care descoperă adevărata lume în care individualitatea se pierde, cerul îmbrăţişează egal obiecte neînsufleţite, stârvuri de păsări şi animale, câinii maidanezi pe care îi bănuiesc în apropiere, şobolanii care-mi dau bineţe, nu se ascund când îi surprind, pentru că pe Muntele de gunoi nimeni nu e mai presus de nimeni, toţi se bucură de mizeria armonioasă lăsată de Dumnezeu între Craiova şi Popoveni. Sunt convinsă că şi-n alte părţi e la fel...

Am cutreierat întinderea de gunoaie cu gândurile aiurea până la ceasul amiezii. Soarele era sus, străpungând cu câteva raze subţiri ca spiţele de bicicletă vârfurile Muntelui fumegător. În acest moment al zilei, gunoaiele care ard mocnit în interior se aprind în mod neaşteptat şi atunci un imens nor de fum şi scântei acoperă cerul, transformându-l într-un morman de zdrenţe albastre şi roşii, negre şi galbene, vinete şi albe, provocând o ploaie caldă şi repede, care se scutură din belşug peste întinderea gunoaielor. Este momentul pe care-l aştept. Goală puşcă mă las în voia lacrimilor lui Dumnezeu, singurele care ne curăţă pielea de murdăria depusă în lungile zile şi săptămâni în care corpurile săracilor nu cunosc apa... Acum însă ploaia întârzie şi este puţin probabil să mai cadă. Un pui de vânt venit dinspre Jiu pulverizează peste gunoaie o bură de răcoare după care totul redevine calm, ca mai înainte...

Hotărăsc să caut de mâncare şi de îmbrăcat pentru frăţiorii mei, când ceva mă împiedecă într-un mod neaşteptat să mă apuc de treabă... Teama... O presimţire a unei nenorociri pe care n-o bănuisem în acel colţ de rai în care mă simţeam de fiecare dată ferită de răutăţile lumii... Dar nu era numai presimţire şi atunci teama s-a transformat în spaimă...

Am alergat cât am putut de repede în direcţia dinspre care se auzeau urletele. Înaintea mea, pereţii fierbinţi ai Muntelui fumegător mă făcură să mă îndepărtez, dar suspinele disperării erau atât de aproape încât de fiecare dată reveneam, înfruntând dogoreala ameninţând să-mi opărească picioarele, braţele şi faţa. În cele din urmă, m-am oprit fără să văd ce se-ntâmplă. Urletele se auzeau lângă mine, atât de aproape că m-am speriat. Veneau din interiorul muntelui, erau strigătul de spaimă al gunoaielor pe care focul le devora mocnit, luându-şi energia din mizerabilele lor rămăşiţe, odinioară strălucind în ambalaje ispititoare pe rafturile magazinelor craiovene sau în băcăniile din Popoveni... Gând de copil, repede uitat; căci strigătele durerii veneau din afară, la doi paşi de locul în care mă oprisem şi priveam buimacă masivul de gunoaie al Muntelui fumegător... Mai încolo, dintr-un cuib din hârtii şi zdrenţe putrezite se auzea moartea săvârşind ceea ce viaţa nu mai avusese răbdare să păstreze: o viermuială de şobolani, unii cât pisicile, se agitau, se învălmăşeau, se muşcau unii pe alţii, bătându-se pe carnea vie care la rându-i încerca să se apere, să se ascundă în gunoiul neprimitor... Îngrozită, am ţipat... Şobolanii ţâşniră ca arcurile în toate părţile şi într-o clipă se făcură nevăzuţi. Continuară, în urma lor, scâncetele dureroase, implorând moartea eliberatoare de durere, ale unor căţei. Din doi, unuia dintre ei îi rămăsese nedevorat numai capul, unul avea pântecele spart, intestinele numai zdrenţe îi fuseseră împrăştiate peste tot, cel de-al patrulea agoniza într-o năclăială de sânge care încă pulsa viu în afară... Cu o scurtătură l-am întors cu faţa în sus. Şi atunci privirile noastre s-au încrucişat...

Ochii negri ai căţelului aveau în ei lumini vii. Nu era nici uşurare din chinga durerii şi nici eliberare de umbrele morţii sub pleoapele uşor tremurătoare ca vălurelele boabei de rouă în cupa petalei unei flori. Era viaţă în globii de mărimea perlelor negre, atât cât soarele zilei consimţise să păstreze sau uitase acolo, pur şi simplu...

Am îngenuncheat, mi-am apropiat privirile şi am încremenit: erau ochii mamei mele, pângărită şi atinsă de moarte, refuzând să moară, sprijinită pe un căpătâi umplut cu o amestecătură din pene şi paie, zestrea Caracatiţei, dacă se va mărita. Soru-mea îi umezea buzele cu o fiertură din plante, Oarba descânta cu cărbune aprins o aripă de cocoş pe care, în răstimpuri, i-o trecea peste frunte, nepăsătoare la nedumeririle mamei, o bolboroseală din care eu nu înţelegeam nimic: „Piţu s-a dus departe ?... Să nu vă îndemne păcatul să-l daţi pe mâna caraliilor... Să-i luaţi gâtul, dacă-l veţi ajunge, dar în legea noastră...”

M-am căţărat pe pat lângă mama să-i aud cuvintele. Mâna ei m-a înconjurat ca un şarpe, m-a tras la piept şi a încremenit. Ochii ei – două fântâni înnoroite, peste care se revarsă din cer o ploaie neagră. Am rămas lângă ea vreme îndelungată, fascinată de vălurelele de apă din privirile negre în care pluteau sterlici viu colorate. N-am înţeles atunci că mama murise...

Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri